Ce face de Craciun un gay?

Gabriel Horia Nasra scrie pe Adevărul un articol intitulat “Ce face de Crăciun un gay?”, prin care încearcă să surprindă experienţa unui cuplu de gay în preajma sărbătorilor. Autorul concluzionează:

Într-o Românie progresistă Crăciunul poate fi un element de bucurie chiar şi publică şi pentru un cuplu gay. Că într-o Românie cu adevărat curată, Hristos s-a născut şi pentru homosexuali!

Articolul cu pricina nu-şi propune să fie o analiză exhaustivă asupra condiţiei gay-ului în România, este o mică anecdotă privind banalităţile vieţii în preajma sărbătorilor. Ce fac, totuşi, de Crăciun alţi gay?

  • E posibil să nu-şi poată sărbători Crăciunul cu familia din cauza unor certuri privind orientarea sexuală
  • E la fel de posibil să nu-şi poată invita iubitul la cina familiei din cauza că nu e out
  • Dacă totuşi îşi invită iubitul, îl prezintă pe acesta familiei ca fiind “un prieten foarte bun”
  • Dacă gay-ul e sărac, ceea ce este foarte posibil, s-ar putea să nu-şi permită cadouri şi o cină
  • În Bucureşti, gay-ul s-ar putea să serbeze alături de comunitate în Queens (invitat DJ Little) sau Prive (invitata Anda Adam la noua locatie de pe strada G. Enescu nr. 27-29)
  • În final, unii din gay vor sărbători Crăciunul singuri.

Anul 2014 pentru persoanele LGBTQI din România

marsul-diversitatii

Anul 2014 a fost plin de evenimente pentru comunitatea LGBTQI din România. De menţionat ar fi faptul că instituţia fundamentală pentru drepturile gay în România a fost Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, care a sancţionat în mod repetat comportamentele discriminatorii. Această instituţie devine cel mai important punct de acces pentru activiştii gay în relaţia lor cu statul român. În acelaşi timp, au existat numeroase incidente care ne-au demonstrat, a câtă oară, că mai este de lucru în materie de educare nu doar a populaţiei, ci şi a elitelor politice. Felul în care s-au desfăşurat dezbaterile şi audierile privind legea parteneriatului civil, felul în care unii parlamentari se raportează la comunitatea LGBTQI arată o ignoranţa fără margini şi o crasă lipsa de informaţie. Informaţia există, totuşi, şi este diseminată prin numeroase canale, sunt extrem de optimist cu privire la felul în care activiştii gay au ajuns să fie integraţi în societatea civilă, să fie văzuţi ca parteneri legitimi de dialog. Mai mult, coaliţiile care s-au format între diverse grupuri obijduite din România şi succesul lor arată că astfel de alianţe au un mai mare impact când problema discriminării este pusă într-un mod cuprinzător. În final, re-braduirea Gay fest în Bucharest Pride reprezintă un succes de menţionat, iar România ajunge să aibă în zona această a Europei cele mai puţine incidente violente în cadrul acestei manifestări de stradă a comunităţii LGBTQI (în Ungaria, în Serbia, în Bulgaria sau Muntenegru au avut loc incidente violente în acest an, similar cu anii trecuţi). Per total, sunt optimist cu privire la direcţia în care se mişcă lucrurile şi cred că terenul e fertil din punct de vedere al formării unei mişcări sociale cu efecte pozitive pentru comunitate.

În luna iunie Parlamentul României a respins proiectul de lege al lui Remus Cernea privind parteneriatul civil între persoane de acelaşi sex. Îmbucurătoare este existenţa unui astfel de proiect de lege, însă faptul că doar 4 deputaţi s-au declarat de acord arată cât de mult mai este de muncă în România în materie de drepturi LGBT.

Tot în iunie a avut loc şi Bucharest Pride, fostul Gay Fest, re-branduit. Evenimentul a avut un număr crescut de participanţi, a fost sprijinit, ca de obicei, de numeroase ambasade şi organizaţii, şi nu au existat incidente violente.

În noiembrie Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD) a santionat World Class România pentru discriminare împotriva unui cuplu gay.

În februarie a avut loc a 4-a ediţie a Lunii Istoriei LGBT, organizată de ACCEPT. Dintre evenimente, ar fi de menţionat spectacolul “După Traian şi Decebal. Din filele istoriei gay în România“.

În octombrie Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a decis că protestul anti-gay din februarie 2013 de la Muzeul Ţăranului Român, considerând incidentul un schimb amiabil de idei.

În septembrie, aceeaşi Curte de Apel a respins plângerea Pro-Vita şi Alianţei Familiilor care au atacat în instanţa decizia CNCD de sancţiune a asociaţiilor amintite, care au cumpărat publicitate stradală şi au promovat mesaje homofobe.

Vizita din iunie a lui Andrew Solomon la Bucureşti a stârnit vâlvă în mediile intelectuale, mai ales că Biblioteca Centrală Universitară a refuzat să-l găzduiască pe autor. Întâmplările l-au inspirat pe Solomon să scrie şi un articol extrem de interesant cu privire la România, experienţele sale şi căutarea unor rădăcini româneşti, în plan personal.

La Năvodari, în noiembrie, s-a încercat criminalizarea HIV şi stigmatizarea unor persoane purtătoare de HIV. De remarcat ar fi faptul că presa mainstream (Gândul, EVZ) a publicat fără ruşine poze ale victimei linşajului.

La alegerile europarlamentare din mai, numeroase organizaţii care luptă pentru drepturile omului şi împotriva discriminării au încercat să impună partidelor politice un angajament care ar fi interzis limbajul discriminatoriu. Din păcate, iniţiativa nu a avut succes.

Bihoreanul a publicat în aprilie cel mai mizerabil şi retrograd articol privind comunitatea LGBT. Asociaţia ACCEPT a emis un drept la replică. De remarcat ar fi şi declaraţiile homofobe ale deputatei PSD de Bihor, care a perorat împotriva homosexualităţii în nişte termeni inacceptabili. Ar fi interesant de urmărit legăturile dintre deputată şi ziarul local.

Chelloo, jurat la X Factor, a fost sancţionat de CNCD pentru homofobie, după ce a insultat un concurent.

În luna februarie Parlamentul European a adoptat “Raportul Lunacek“, o recomandare pentru statele membre de a respecta drepturile persoanelor LGBT. Europarlamentarii români care au votat pentru sunt: Norica Nicolai, Renate Weber, Eduard Hellvig, Adina Vălean, Ovidiu Silaghi, Petru Luhan şi Adrian Severin.

Atitudinea tinerilor români faţă de homosexualitate

This slideshow requires JavaScript.

Studiul Friedrich-Ebert-Stiftung România, “Tineri în România. Griji, aspiraţii, atitudini şi stil de viaţă”, este o resursă de excepţie privind câteva din elementele care ar putea creiona o imagine mai bună asupra tinerilor din România. Rezultatele privind atitudinile asupra homosexualităţii şi a comunităţii gay ne arată o imagine uşor confuză privind la direcţia în care ne îndreptăm.

În primul rând, 53% dintre tineri consideră homosexualii şi lesbienele ca fiind persoane foarte puţin şi puţin acceptabile. Dacă punem în oglindă aceste rezultate cu rezultatele unui studiu al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării din 2010, în care 85% dintre români (in totalitatea lor) nu ar bea apă din acelaşi pahar cu o persoană gay, putem spune că lucrurile evoluează într-o direcţie pozitivă. Cum era de aşteptat, în mediul urban toleranţă faţă de homosexuali şi lesbiene este mai ridicată, 49% dintre tinerii din mediul urban declarând că homosexualii şi lesbienele sunt foarte puţin şi puţin acceptabili, comparat cu 59% în cazul tinerilor din rural.

Pe aceeaşi linie, femeile sunt în general mai tolerante decât bărbaţii, Moldova şi Bucureştiul având cele mai mari rate de inacceptabilitate faţă de homosexuali şi lesbiene. Cazul Bucureştiului este unul interesant deoarece atitudinea faţă de persoanele LGBT este cea mai polarizantă, acelaşi oraş având şi cea mai mare rată de acceptabilitate a homosexualităţii, de 29%. Cifrele ar putea să arate şi posibile clivaje sociale care influenţează atitudinea asupra homosexualităţii.

Grupele de vârstă 15-19 ani şi 25-29 de ani au cele mai mari rate de intoleranţă, iar 50,5% din tinerii între 20 şi 24 de ani nu acceptă homosexualitatea. Coroborate cu rezultatele ultimului sondaj al Fundaţiei Soros în rândul elevilor,, cifrele sunt interesante pentru că arată că persoanele foarte tinere sunt mai intolerante, însă pe măsură ce aceşti tineri se maturizează, scade şi nivelul intoleranţei. Concluziile sunt că pe termen scurt vedem multă intoleranţă faţă de persoanele LGBT, însă pe termen mediu s-ar putea spune că lucrurile se mişcă într-o direcţie pozitivă, tinerii fiind mult mai toleranţi decât părinţii lor.

Violenţa împotriva persoanelor LGBT

This slideshow requires JavaScript.

Al doilea capitol al studiului Agenţiei pentru Drepturi Fundapentale a Uniunii Europene în rândul persoanelor LGBT creionează o imagine asupra violenţei pe care o îndură acest grup, precum şi a exemplelor de hărţuire cu care se confruntă aproape zilnic membrii acestei minorităţi. Studiul se uită nu doar la cazurile “oficiale” de violenţă, ci şi la cele care nu au intrat sub incidenţa legală, din diverse motive (printre care şi discriminarea în materie de legislaţie), atât în ultimele 12 luni, cât şi în ultimii cinci ani. În materie de hărţuire, întrebările se referă la incidente cum ar fi batjocora pe stradă, la muncă sau la şcoală. În cazul violenţei s-a încercat măsurarea efectelor fizice şi psihologice asupra persoanei, iar în cazul hărţuirii s-a dorit evaluarea efectelor psihologice şi emoţionale. La nivel european peste un sfert dintre respondenţi s-au confruntat cu violenţă fizică, grupul cel mai expus fiind cel al persoanelor transgender (34% din persoanele transgender au suferit din cauza violenţei în ultimii 5 ani).

  • România este la coada Europei când vine vorba de violenţa împotriva persoanele LGBT în ultimele 12 luni. Un număr de 522 de incidente violente pe mia de respondenţi a fost raportat. Peste jumătate din respondenţi au declarat că au fost victime ale violenţei fizice sau ameninţărilor. Numărul este dublu faţă de media europeană şi ne situează alături de Lituania ca fiind ţările cee mai violente împotriva persoanelor LGBT.
  • La nivel european, 39% din persoanele transgender au fost victime ale violenţei fizice şi/sau sexuale din cauza apartenenţei la acest grup. Acelaşi lucru este valabil pentru 37% din bărbaţii bisexuali, 25% din femeile bisexuale, 36% din bărbaţii gay şi 36% din femeile care se auto-identifică lesbiene. În totalul incidentelor violente, grupurile cele mai vulnerabile la violenţa sexuală sunt femeile bisexuale şi persoanele transgender. În România, 27% din incidentele violente rezultă în atacuri fizice, iar restul reprezintă ameninţări cu atacuri fizice.
  • Tot la nivel european majoritatea atacatorilor sunt bărbaţi (peste 80% din cazuri) care nu agresează de unii singuri, ci în grupuri, o treime dintre aceştia fiind adolescenţi, aproape jumătate dintre episoadele de violenţă având loc pe stradă sau în parcuri.
  • Doar 22% dintre actele violente sunt raportate la poliţie în Europa. Persoanele transgender şi bărbaţii gay sunt mai înclinaţi să raporteze la poliţie. În România rata de raportare e de doar 10%, ceea ce poate fi explicat prin lipsa de încredere a persoanelor LGBT că vor fi ajutate cu adevărat de autorităţi. Acest element trebuie coroborat şi cu faptul că nu foarte multe persoane LGBT sunt out, ceea ce reprezintă un impediment suplimentar (frica de a fi outed, frica de familie, de consecinţe la serviciu, etc). Interesant este că persoanele LGBT din Europa raportează mai puţin organizaţiilor LGBT, ceea ce reliefează nişte probleme sistemice ale acestor organizaţii, în materie de outreach.
  • Peste 20% din persoanele LGBT din România au raportat că au fost hărţuite datorită orientării sexuale sau a identităţii de gen, puţin peste media europeană, ceea ce ne situează pe la mijlocul clasamentului, lângă ţări ca Polonia sau Austria. România a înregistrat 1356 de incidente de hărţuire la mia de respondenţi, ceea ce arată că hărţuirea repetată este comună. Hărţuirea se manifestă în forma abuzurilor verbale, jignirilor şi a semnelor obscene. În 60% din cazurile din România hărţuirea a inclus insulte vorbale şi non-verbale. Din nou, agresorii sunt în mare parte grupuri de bărbaţi adolescenţi, care acţionează în public, pe stradă sau în parcuri. Doar 2% din respondenţii români au apelat la poliţie pentru a raporta hărţuirea.

Care sunt concluziile? Persoanele LGBT din România sunt vulnerabile când vine vorba de acte de violenţă şi de hărţuire, aceste episoade nu sunt, de obicei, raportate la poliţie, iar persoanele transgender sunt într-o mai mare măsură victime ale violenţei fizice şi sexuale. Majoritatea agresorilor sunt grupuri de bărbaţi, care hărţuiesc şi atacă cel mai des pe stradă. Organizaţiile LGBT, pe de altă parte, reprezintă doar într-o mică măsură un loc în care persoanele LGBT se simt în siguranţă pentru a-şi spune povestea, lucru cauzat, cel mai porbabil, de lipsa de fonduri suficiente pentru organizarea de campanii de outreach şi pentru angajarea unui număr suficient de consilieri.

Coming out-ul unei comunităţi inexistente

This slideshow requires JavaScript.

În anul 2001, homosexualitatea a fost decriminalizată în România, iar relaţiile homosexuale consensuale între adulţi au fost scoase din Codul Penal. În ciuda opoziţiei publice de la acea vreme, legiuitorii au luat această măsură deoarece reprezenta una dintre cerinţele Uniunii Europene, în condiţiile în care România aspira să devină candidată la aderare. Decriminalizarea a avut loc în condiţii de presiune maximă şi ca urmare a ani de muncă din partea Asociaţiei ACCEPT, singura care apăra drepturile persoanelor LGBT în România. Un lucru inedit şi care poate fi considerat şi ca un semnal diplomatic din partea SUA este şi faptul că în acelaşi an a preluat postul de ambasador la Bucureşti din partea administraţiei de la Washington Michael Guest, primul diplomat american de rang înalt care şi-a făcut publică orientarea sexuală.

Aşadar, mişcarea homosexuală românească este una recentă şi are anumite caracteristici care trebuie subliniate. Primul aspect are a face cu faptul că Asociaţia ACCEPT deţine monopolul în materie de drepturi gay şi advocacy în România. Cauzele sunt multiple şi ţin atât de finanţare, însă şi de grassroots. Cu alte cuvinte, persoanele LGBT deschise cu privire la propria orientare sexuală sunt puţine, ceea ce nu a permis crearea unei alte organizaţii care să concureze ACCEPT-ul. O perioadă PSI România s-a dorit a fi o alternativă, însă ei având anumite ţinte stabilite de către organizaţia mamă, globală, nu au reuşit să influenţeze identitatea gay sau activităţile de lobby din partea comunităţii LGBT. Faptul că ACCEPT-ul este singură pe această nişă a drepturilor gay are aspecte pozitive şi negative, evident. Pe de o parte, dată fiind condiţia persoanelor LGBT din România este salutar că aceştia există şi rezistă, iar pe de altă parte, nu avem o dezbatere reală în cadrul comunităţii privind strategiile şi felul de a ne defini pe noi. Alte aspect care trebuie luat în considerare sunt caracterul conservator şi ortodox al societăţii româneşti, care a subminat munca activiştilor gay, faptul că mişcarea gay de la Bucureşti s-a construit de la zero şi s-a consolidat pe baza fondurilor venite din afara ţării, ceea ce a dat impresia unui import ne-natural al unei mişcări ne-româneşti, sau lipsa coeziunii în cadrul comunităţii şi necesitatea ca ACCEPT-ul să preia anumite teme de interes şi să le avanseze către etajele superioare ale deciziei politice.

Ceea ce voi încerca să demonstrez în rândurile următoare este că mişcarea gay din România a avut trei mari etape. Prima etapă precede anul 2001, iar scopul unic al ei a fost decriminalizarea homosexualităţii. Începând cu 1996, anul în care Asociaţia ACCEPT a fost fondată, activiştii LGBT au făcut toate demersurile necesare pentru a-şi atinge scopul. În acest sens s-au strâns date privind arestările sub incidenţa Articolului 200 din Codul Penal, au fost apăraţi cetăţeni în faţa instanţelor, s-a făcut lobby pe lângă autorităţi, s-au căutat argumente şi sprijin din afara ţării, s-a participat în dezbateri pe această temă. Condiţiile în acei ani erau mult mai precare, hărţuielile erau la ordinea zilei, iar riscurile asumate de activişti au fost enorme.

Odată cu decriminalizarea homosexualităţii, s-a trecut într-o nouă etapă. Această etapă a avut că scop definirea identităţii gay. În condiţiile în care s-a pornit de la zero, activiştii români au încercat să copieze modelul împământenit de către mişcarea gay din SUA. Panaceul acestei etape a fost parada gay. Pe 28 mai 2005, primul Gay Fest a avut loc la Bucureşti. Ce înseamnă americanizarea mişcării gay din România? Orientarea sexuală a fost definită pe baza următoarelor considerente, folosind matricea lui Steven Epstein, care identifică trei mari dileme pe care orice mişcare gay trebuie să le rezolve:

  1. Dezbaterea privind identitatea şi diferenţierea. Mişcarea gay în cauză trebuie să se definească pe sine, să definească ce înseamnă să ai o orientare sexuală diferită şi cum te diferenţiezi de majoritate? Cine este inclus în comunitatea gay? Poate fi tratată această comunitate că fiind omogenă sau are diverse voci care încearcă să se definească diferit? Identitatea gay în acest caz a fost definită de activiştii din România ca reprezentând o atracţie sexuală faţă de o persoană de acelaşi sex, această atracţie reprezentând şi punctul de diferenţiere în raport cu majoritatea. Mai mult, comunitatea în sine a fost tratată că fiind omogenă, având o singură voce şi ţinte comune. Alte elemente de identitate au fost reprezentate de drepturile pe care activiştii le-au cerut, anume parteneriat civil/căsătorii gay/recunoaşterea cuplurilor gay de către stat, dreptul la adopţie, dreptul la moştenire, şamd.
  1. Dezbaterea privind dorinţele/preferinţele sexuale. În acest caz este vorba despre definirea orientării sexuale şi a atracţiei sexuale, în raport cu majoritatea. Folosind strategia mişcării gay din SUA, ACCEPT-ul a încercat să creioneze ideea că “gay-îi sunt normali, la fel ca ceilalţi, îşi doresc doar drepturi egale”. Raportat la majoritate, mişcarea gay de la noi a încercat să se poziţioneze pe picior de egalitate, definind preferinţa sexuală ca fiind una “normală”, considerând probabil că o dezbatere cu privire la ce înseamnă “normalitatea” ar fi avut mai puţine şanse de izbândă, dat fiind caracterul conservator al societăţii româneşti.
  1. Divizarea spaţiilor privat şi public. Această linie de demarcaţie între cele două sfere a fost iniţial definită de către statul carlist şi cel comunist, care au încercat să controleze şi spaţiul privat. Criminalizarea homosexualităţii a avut exact acest scop, de a stabili clar o linie de demarcaţie între cele două spaţii. În realitate, ceea ce facem în privat defineşte cine suntem în public şi vice-versa. Frustrările, temerile, judecăţile şi umorile pe care le experimentăm noi, ca gay, în public, le transpunem adeseori în spaţiul privat, în interacţiunile dintre noi, în felul în care ne vedem în oglindă în fiecare dimineaţă. Încercarea de a separa cele două spaţii în aceiaşi termeni restrictivi o experimentăm cu ocazia fiecărei parade gay anuale. Activiştii anti-LGBT şi societatea mainstream vin mereu cu argumentul “nu ne pasă ce faceţi în dormitor, atâta timp cât nu aduceţi această orientare sexuală în spaţiul public”. Adevărul este că majoritatea heterosexuală foloseşte acest argument într-un mod adeseori ipocrit, căci procesul de izolare şi de-legitimare a mişcării gay nu s-ar opri dacă paradele gay s-ar opri. Ieşirea la lumină şi expunerea spaţiului privat în public reprezintă un pas fundamental pentru definirea mişcării şi legitimarea ei. A fi gay în public înseamnă a există.

A treia mare etapă a mişcării gay este în plină desfăşurare şi s-a declanşat în jurul anilor 2012-2013. Odată cu protestele de stradă privind guvernele Boc şi privind Roşia Montană, mişcarea gay a fost cooptată în cadrul societăţii civile ca fiind legitimă. Odată cu revoluţia informatică atât majoritatea heterosexuală cât şi minoritatea homosexuală au avut oportunitatea de a accesa idei de tot soiul din întreaga lume. Acest lucru a declanşat o redefinire a cetăţeanului în spaţiul public, ceea ce a dus la o mai bună înţelegere a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. S-a descoperit dreptul la protest, la organizare. Bannerele din Piaţa Universităţii ne-au arătat că o societate civilă este în formare şi că diverse teme şi interese pot să se coordoneze pentru a cere schimbări sociale majore. Printre temele aduse în discuţie a fost şi cea a drepturilor LGBT. Acest punct este crucial pentru Asociaţia ACCEPT. Astăzi vedem în comunitate oameni care se auto-definesc ca fiind “queer”, oameni care au fost educaţi în Vest şi care înţeleg mult mai bine autori că Judith Butler sau Foucault şi chiar contestă valorile heteronormative ale societăţii. Momentul este pivotal.

În rândurile de mai sus am încercat să creionez felul în care s-a dezvoltat mişcarea gay în România, problemele cu care s-a confruntat, dilemele cu care încă se confruntă, precum şi strategiile adoptate de activiştii gay pentru a-şi atinge scopul. Schimbările şi victoriile din ultimii douăzeci de ani sunt remarcabile, însă provocările sunt multe. Depinde de comunitatea gay dacă reuşeşte să se consolideze. Cazul Cehiei este elocvent, o ţară care a avut un activism gay impresionant, care a dispărut aproape în totalitate odată ce legea privind parteneriatul civil a fost adoptată de parlamentul de la Praga. Temele şi ţintele pe care ni le hotărâm în cadrul comunităţii trebuie să fie rezultatul unei dezbateri interne vii, care să fie extrem de pragmatică şi realistă, însă care să permită tuturor vocilor să se facă auzite.

Referinţe:

Epstein, Steven. “Gay and Lesbian Movements in the United States. Dilemmas of Identity, Diversity, and Political Strategy” in The Global Emergence of Gay and Lesbian Politics. Temple University Press, 1999.