Metrou, Romania, 2007. Un muc de tigara aruncat pe peron. Alaturi, o flegma scarboasa. Fete triste, obosite, plictisite. Scaune ocupate… aglomeratie. Vagoane de tren pictate cu grafitti-uri stangace. Atentie, se inchid usile! Aventura incepe!

   Romania… Eterna si fascinanta Romanie! O Romanie care inca nu defineste clar conceptele de natiune si popor. Aflat in metrou, gandul imi zboara departe… Spre aceasta lume unica, capabila sa sacralizeze profanul si sa profaneze sacrul. Aceasta lume care e compusa, in primul rand, din oameni. Oameni care exprima perfect generalul: Roman. Lasitate combinata cu tupeu, credinta si ipocrizie, visare si prostie, banalitate si exceptional. Cu ce ne deosebim de ceilalti? Cum am reusit noi sa fim? Aflati undeva intre Buricul Pamantului si Centrul Universului, ne-am ratacit. Ne-am ratacit pentru ca nu am avut niciodata o tinta sigura si un ghid profesionist. Poate ca diletantismul ne caracterizeaza. Dar la fel de bine ne caracterizeaza si perfectul. Suntem perfecti pentru ca suntem un summum. Un summum de trairi, de fapte, de personalitati. A fi roman inseamna, inainte de toate, a fi mandu si a nu pleca fruntea niciodata, dar in acelasi timp inseamna frivolitati gratuite adresate natiei in care te-ai nascut. Ura si iubire, blestem si binecuvantare. Uniune Europeana si conspiratie occidentala, politichie si fotbal. Si stai si te uiti mirat: cine sa ne mai inteleaga? Un singur lucru nu are un corespondent: extraversiunea noastra. Avem o gura mare cat casa, stim sa tipam, sa vorbim degeaba. Ne manifestam zgomotos, ne imprastiem “samanta” peste tot. Stim sa dam viata si celei mai banale intruniri, nu stim ce e diplomatia. Stim insa sa ne laudam: avem oameni importanti… Eminescu, Iorga, Caragiale, Enescu, Brancusi, Palade, Racovita etc, etc, etc…

   Privita din exterior, Romania e imposibila. Barbara, incoerenta. Privita din interior, Romania e. Tocmai de aceea le spun celorlalti: nu poti niciodata sa-ti dai demisia din “functia” de roman. E o cruce ce trebuie purtata. Mai mare, mai mica, mai grea, mai usoara, mai frumoasa sau mai urata. Romanismul, combinat cu ortodoxism de cumetrie si cu egocentrism… combinatia letala!

   Cobor din metrou. Statia Eroii Revolutiei. Imi amintesc de altceva: de poate momentul (unic) cand, impinsi de la spate, manipulati poate, romanii s-au rasculat. Dupa 50 de ani de “asa-zisa” tiranie, romanii nu au mai indurat. ‘89, decembrie. Un moment de curaj. Al catorva sute, care au dovedit, pentru prima data, ca solidaritate in sanul acestui popor exista. Exista… dar in ce conditii? Iesirea la lupta ne exprima esenta cel mai bine: ne era foame. Daca romanii primeau mancare de la Ceausescu, poate ca inca ne conducea… Cine stie… O alta ironie, un alt context.

   Ma duc grabit spre scarile rulante, pentru a iesi de sub pamant. Imbulzeala extraordinara. Si toata lumea se impinge, coate in gura, injuraturi, posete care lovesc capete… Grotesc. Grotesc intr-o lume grotesca. Si mai mult… E ocupata toata scara. Nu doar partea dreapta. Nu stim ce e regula. La fel cum la semafor, toata lumea trece pe rosu. Un alt tip de solidaritate, nu?

   In definitiv, ce e Romania? Cum e Romania? E romania sau Romanica? Ironie sau discriminare? Care e substanta autentic romaneasca? Intrebari la care nu vom gasi raspunsul. De ce? Pentru ca esenta Romaniei e tocmai faptul ca Ea nu are o axa, nu are un nucleu spiritual. Esenta romanismului e diluata. Diluata in tine, in mine, in cel de langa noi, e peste tot. Undeva pe pamant si sus in cer, Romania exista, se afla, fiinteaza. Si nu da explicatii. E molipsitoare si superba. E zumzet de albine, e camp inverzit, e balega de vaca… Romania e, pur si simplu, TOTUL!