Lumea de astăzi oferă noi provocări. Aflată într-o situaţie în care trebuie să-şi gestioneze propriile greşeli şi propriile slăbiciuni, lumea se vede nevoită să improvizeze din mers, fără a mai analiza la rece concepte de bază în definirea societăţii. E vorba, în primul rând, de o societate multietnică, în care ideea de cetăţean are valenţe neînchipuite acum câteva decenii. Toate acestea având ca principală cauză proasta gestionare a unei situaţii care ţine atât de o politică reală, cât şi de noile probleme majore care retrasează traiectoria evoluţiei noastre sociale, probleme care pot fi rezumate la o simplă confuzie identitară europeană (dar nu numai), pe fondul redefinirii a ceea ce credeam până mai ieri că era o creaţie modernă, lipsită de tare care să afecteze modul în care gândim şi acţionăm.
Cartea lui Giovanni Sartori, Ce facem cu străinii? analizează din punct de vedere ştiinţific o miză extrem de importantă pentru supravieţuirea Occidentului, aşa cum îl ştim noi, anume regândirea pluralităţii, pusă în contrabalans cu multiculturalismul, văzut ca marele vinovat pentru eşecul de integrare a imigranţilor în Europa. Asadar, problema este a imigranţilor şi a societăţii deschise, obligată să-i asimileze, societate care se vede totuşi nevoită să se confrunte tocmai cu o formă de convieţuire nouă, împreună cu o categorie ermetică, tradiţionalistă şi lipsită de accente critice: populaţia islamică.
Cartea lui Sartori este structurată, în principal pe antiteza pluralism – multiculturalism, autorul prezentând cele două teme într-o manieră care să explice clar o teorie ignorată: societatea occidentală pierde tot mai mult din vedere importanţa detaliului şi a diferenţei şi uită că, mai mult decât orice, identitatea este determinată de alteritate: suntem ceea ce suntem în funcţie de ceea ce nu suntem. Societatea pluralistă este o societate deschisă (aşa cum era ea definită de Karl R. Popper), în măsura în care acceptă şi încurajează diversitatea culturală. Pluralismul dezvoltă un spaţiu social care afirmă toleranţa şi predispoziţia pentru recunoaştere reciprocă, bazându-se pe faptul că în spaţiul public, ceea ce contează pentru indivizi e calitatea de cetăţeni, responsabili, conştienţi de diferenţele de ordin social, cultural sau rasial, dar radical independenţi faţă de orice grup de apartenenţă culturală. Legăturile care se stabilesc între cetăţeni într-o societate liberală sunt în primul rând legături de ordin politic, neutre din punct de vedere cultural, tocmai în vederea fundamentării spaţiului public, în detrimentul manifestărilor de ordin etnic ori religios, împinse tot mai mult spre sfera strict a privatului.
Pe de altă parte, demonstraţia lui Sartori cu privire la ceea ce susţine el că este opus pluralismului, anume multiculturalismul, se bazează în principal pe diferenţierile care se impun între “noi” şi “ei”. Multiculturalismul este total regândit la Sartori, tocmai din perspectiva consolidării minoritătilor de ordin cultural, în defavoarea logicii pluraliste a societăţii deschide. Dacă pluralismul înseamnă neutralizarea diferenţelor de ordin etnic şi cultural, multiculturalismul înseamnă exact opusul: accentul se pune pe ceea ce ne desparte, nu pe ceea ce ne uneşte; se ajunge astfel la o mentalitate de asediu, la minorităţi care se simt oprimate de majorităţi, iar efectul este o fragmentare a comunităţii pluraliste în “subansamble de comunităţi închise şi omogene”. Societatea multiculturaliştilor devine una a clivajelor consolidate, în care etnia sau religia contează mai mult decât cetăţenia.
Pentru a-şi demonstra teoria, Sartori apelează la un exemplu extrem de facil, cazul imigraţiei musulmane recente din Europa. Imigrantul, odată ajuns în lumea multiculturalistă occidentală, este obligat la ghetoizare, este izolat la marginea societăţii, obligat să trăiască în nişte insule de lume arabă înscrise într-o societate deschisă, incapabilă să-i ofere celuilalt o alternativă la comunitatea care îl educă în funcţie de propriile valori, îl defineşte ca fiind altfel. În interiorul enclavelor musulmane, imigrantul îşi însuşeşte o identitate neclară, o identitate religioaso-culturală, care îi opune tot ceea ce înseamnă civilitate politică, cetăţenie sau secularitate în societatea de dincolo de zidurile care izolează şi alienează o întreagă lume, diferită de cea pluralistă. Ceea ce trebuie reţinut din demonstraţia autorului este că normele incluse în statutul de cetăţean şi care nu sunt transmise noilor naturalizaţi, transformă codul civic într-o mare necunoscută pentru o bună parte dintre imigranţi. Singura întrebare care rămâne deschisă este dacă aceste comunităţi de imigranţi sunt capabile să-şi asume principiile unei lumi noi, intrinsec laice şi dacă societatea deschisă occidentală este capabilă să ofere alternative acestor comunităţi.
În concluzie, demonstraţia lui Giovanni Sartori privind ciocnirea civilizaţiilor este o definire nu neapărat clară, dar inovatoare, a unor concepte care ridică problema spaţiului public şi a identităţii comunitare a două lumi diferite, văzute ca esenţe ale pluralismului, respectiv multiculturalismului. Aceste două noţiuni sunt de fapt complementare doar dacă se induce o perspectivă mai raţională, menită să pună pe gânduri pe toţi cei ce vor să înţeleagă un fragment esenţial din construcţia societăţii postmoderne europene: “pentru a fi viabil, multiculturalismul presupune o societate deschisă care crede în valoarea pluralismului” (op.cit., p. 61). Deşi antitetice, pluralismul şi multiculturalismul sunt realităţi ale construcţiei societale moderne şi nu pot fi ignorate.