Prin 2006, cand Brokeback Mountain a ajuns si in Romania, eram undeva intre doua etape ale coming-out-ului, intre compararea si tolerarea identitatii. Si am urmarit filmul cu interes, insa si sub influenta mediului de prieteni, familie nu prea l-am considerat a fi mai mult decat un film “cu si despre gay”. Ulterior m-am lasat angrenat de intreg mecanismul culturii pop care a incorporat Brokeback Mountain ca “a movie about two gay cowboys“.

   Mi-am petrecut ultimele zile urmarind obsesiv si repetitiv Brokeback Mountain. Am analizat fiecare detaliu, fiecare miscare a actorilor, fiecare scena, fiecare imagine. Si pot spune ca, din punctul meu de vedere, Brokeback Mountain este cel mai bun film gay creat vreodata. 

   Scris dupa o nuvela a lui Annie Proulx, regizat de extraordinarul taiwanez Ang Lee (care pana la Brokeback avea in spate cateva nominalizari la Oscar si o statueta castigata pentru categoria Cel mai bun film strain), cu o distributie perfecta (si cred ca acest cuvant nici nu descrie suficient de bine cat de bine au fost alesi actorii acestui film), Brokeback Mountain nu este o poveste de iubire clasica. 

   Majoritatea dintre voi au vazut filmul, multi il veti vedea sau ati citit deja recenzii, asa ca nu va voi plictisi cu inca una. Vreau doar sa fac apologia acestei creatii de geniu, care reconfigureaza insasi definitia de iubire. De ce spun asta? Pentru ca desi cuvantul “love” este pronuntat o singura data in intreg filmul (si intr-o situatie irelevanta – conversatia dintre Alma jr si Ennis del Mar), iubirea este palpabila, o auzi, o mirosi, o simti. Tocmai datorita calitatilor regizorale ale lui Lee si a unui exceptional, fenomenal, incredibil, inegalabil Heath Ledger ajungi sa fii incorporat in poveste si devii complice la povestea aproape shakespeariana dintre Jack si Ennis. Suferinta celor doi ajunge sa te urmareasca, sa te obsedeze, sa te infurie. Ajungi sa plangi la vederea unei camesi – minutul 4:17 al clipului de mai jos – (asta da realizare! – scenele finale, cand Ennis gaseste camasa lui si a lui Jack, de pe Brokeback Mountain). Totul este atat de extrem incat te gandesti ca intr-o lume a egalitatii si a lipsei discriminarii astfel de povesti nu ar fi existat si minunatia lor te face sa vrei discriminare, caci din opresiune rezulta geniu.

   Desi personajul lui Gyllenhaal nu ofera o deschidere prea mare spre performante stilistice/emotionale, acesta reuseste sa-l transforme pe Jack intr-un subiect al veneratiei. Ennis, pe de alta parte, sufera de homofobie interiorizata, este lipsit de curaj, este un suflet zbuciumat, insa el este cel care iubeste cel mai mult si care sacrifica cel mai mult. Ultima parte a filmului ne prezinta un Ennis singur, extrem extrem de singur, in mijlocul unei lumi careia nu-i apartine. O scena memorabila este plasata la inceputul filmului cand, odata cobarati de pe Brokeback Mountain drumurile lor se despart, Ennis se opreste intr-o alee si incepe sa planga, sa vomite si sa loveasca zidul cu pumnul (minutul 2:19 in clipul de mai jos). 

   Personal cred ca am experimentat mult prea multe emotii vazand si revazand acest film pentru a le putea comprima intr-un articol aici pe blog. Insa il recomand chiar si pentru cei care l-au vazut deja.