In ziua in care a fost lansat in cinematografele din SUA (9 aprilie), am fugit sa vad “La Mission”. Asteptarile erau mari si faptul ca prezenta un subiect tabu chiar in San Francisco (unul dintre cele mai gay orase din lume) era un plus. Ceea ce pot spune ca am reactionat intr-un mod destul de nehotarat. Filmul este bun din punct de vedere al povestii. Iar Benjamin Pratt isi joaca probabil unul dintre rolurile vietii. Insa cred ca regizarea lasa de dorit. Firul narativ are cateva gauri atat de mari incat te intrebi daca Peter Bratt a absolvit vreo scoala de film! Erika Alexander (iubita/vecina tatalui in film) joaca execrabil, intr-un mod cum rar mi-a fost sa vad. Mai mult, incercarea de a prezenta lumea unui barrio esueaza in mare parte. Imaginile si situatiile prezentate sunt artificiale, si pare ca Peter Bratt a facut o copie nereusita (a se citit complet ratata) a unui Almodovar. Insa sunt si lucruri care te surprind placut: tensiunea dintre tata si fiu este creata extrem de bine (cu toate ca din nou firul narativ ii joaca feste si cred ca face si mai dificil pentru actori sa joace in aceste conditii), reactia comunitatii este o copie fidela a realitatii, drama personala a fiului se poate simti ca si cum tu ai fi personajul in cauza, iar momentele de tacere sunt de nedescris (in cel mai bun mod cu putinta). Per total este un film bun (foarte bun pe scara valorica a filmelor gay – care majoritatea sunt foarte proaste), insa nu va asteptati sa plangeti sau sa aveti vreo revelatie – pe alocuri putem spune ca “La Mission” este chiar previzibil. Este o poveste livrata brut despre discriminare, Catolicism, relatii de putere, intimidare si acceptare. Il recomand. 

PS: Aceasta recenzie este pentru Gayinromania, care ne-a intrebat (pe noi, pe cititori) despre acest film.